FILOSOFIA AD ALTA QUOTA. IL FENOMENO PALTINIS. INTERVISTE AD ANDREI PLESU E GABRIEL LIICEANU SUL LORO MENTORE CONSTANTIN NOICA

646x404

Traduzione Claudia Nitescu

Si ringrazia sentitamente il dottor Renato Bruno (editor freelance) per la revisione della traduzione italiana.

Articolo [Intervista] apparso sul quotidiano romeno “Adevarul”(La Verità)

Da “Weekend Adevarul– inserto illustrato del quotidiano “Adevarul”:

Tra il 1977 e 1981, Constantin Noica* ritiratosi in montagna, accolse, consigliò e aiutò Gabriel Liiceanu* e Andrei Plesu*, cambiandone definitivamente il modo di pensare e i loro futuri destini. Questa è la storia di quegli anni, di quegli appuntamenti che, dal regno della filosofia, portarono alla pubblicazione del leggendario: “Il Diario di Paltinis”.

Nel 1983, per la Casa Editrice “Cartea Romaneasca”, apparve un libro intitolato ” Il Diario di Paltinis”, con il sottotitolo: <<Un model paideic in cultura umanista>>. Per gli standard di un’epoca come la nostra, il volume ben avrebbe meritato il titolo onorifico di bestseller. Appena pochi mesi dopo la sua pubblicazione, il libro circolò di mano in mano, fu discusso, analizzato e raccomandato. Ma per quegli anni e in più avendo avuto la sfortuna di veder la luce nel periodo più cupo del socialismo romeno, a “Il Diario di Paltinis”, toccò la sorte di un oggetto interdetto, chiacchierato, nascosto agli occhi indiscreti, oggetto di baratto per pochi pacchi di burro, cosa che farebbe sorridere i giovani di oggi. Ristampato subito dopo la Rivoluzione romena del’89 e ampliato con i passaggi tolti dalla censura al momento della prima pubblicazione, “Il Diario di Paltinis” continua la sua ascensione fulminea, anche in epoca democratica. E’ stato scoperto da una generazione nuova, che, ignara dell’interdizione gratuitamente ricevuta sotto il comunismo, ne coglie meglio il significato del sottotitolo: un modello educativo.

1924332_607829926012645_1965435419123552649_n

UNA FOLLIA ACCETTATA

Una follia accettata, “Il Diario di Paltinis”, uno di quei libri che, nonostante la severità propria dell’argomento trattato, sembra impossibile spiegare anche a chi è solo curioso di conoscerne il tema. Cosa si potrebbe spiegare a costui? Che tratta di alcuni uomini che passeggiano, leggono, mangiano e discutono di filosofia? Che si tratta di un signore molto colto che svela il segreto del suo pensiero? Che è un racconto idilliaco su come alcuni uomini hanno attraversato un regime totalitario con il naso nei libri e la mente alla ricerca di concetti perlopiù astratti? O peggio ancora, che, volendo essere concisi riguardo al tema del libro, si rischia di essere denigrati per l’uso illecito delle metafore e dell’idealismo. Eppure, “Il Diario di Paltinis” di qualcosa parla. Nel 1998, quando entrai nella Facoltà di Filosofia di Bucarest, per l’esame d’ammissione, più della metà dei miei colleghi si trovava lì per lo stesso motivo: avevano letto il “Diario”. Nel libro non c’era alcuna ricetta filosofica, alcuna spiegazione sul senso ultimo, nessun percorso verso la realizzazione di sé ma tuttavia apriva una strada sconosciuta, o, nel miglior dei casi, definitivamente chiusa. Perché aldilà della vita reale, questa dove noi tutti ci muoviamo, con le nostre piccole gioie, con dispiaceri, ideali e obiettivi, c’è anche qualcos’altro. Un luogo dove le parole si dicono e si usano in un altro modo, dove la maggior parte delle conversazioni non finiscono in modo classico e banale. Quale forma più bella di una follia accettata, in un mondo dominato di fatto dalle utilità correnti, questa di discutere con fervore, come se non ci fosse più un domani, sulle categorie dopo Kant, sulla triade di Hegel e su “Sein zum Tode”(Essere e tempo) di Heideggger?

627x0

UN RITRATTO PARZIALE

Con un ritratto parziale e schematico, “Il Diario di Paltinis” racconta di alcuni incontri a tre: fra Constantin Noica, Gabriel Liiceanu (l’autore del libro) e Andrei Plesu: il primo nel ruolo di maestro, di discepoli gli altri due. Scritto sotto forma di diario, espresso nel titolo, il libro racchiude gli appunti dal 21 marzo 1977 al luglio 1981. Ritiratosi a Paltinis, nella provincia di Sibiu, in un umile stanzino di appena otto metri quadrati, con a disposizione un letto, una tavola da lavoro improvvisata e una bacinella d’acqua, posta perennemente sulla stufa, Constantin Noica esplora, legge, riassume, scrive, si pone domande e annota i quesiti ma soprattutto pensa a una velocità tale da far invidia anche a un ingegnere addetto alla creazione di processori per computer performanti. Da Bucarest e per qualche giorno, Gabriel Liiceanu e Andrei Plesu visitano periodicamente Constantin Noica, per incontri tematici di lettura e di analisi. “Il Diario di Paltinis”, per via dei libri discussi, per gli autori citati nelle discussioni e per la prospettiva concettuale adoperata, risulta una vera storia della filosofia informale e non solo. Approfondisce i concetti stessi della vita. Rivela la relazione tra questi tre amici, offre il ritratto di Noica con le sue gioie, le estasi, le insicurezze, i timori dell’autore, dei tre personaggi che, nel periodo in cui il socialismo prendeva slancio in tutto il Paese, studiavano latino e greco antico. Non a caso, dopo aver letto il libro, Emil Cioran ha esclamato: <<Uno straniero che leggesse il “Diario” potrebbe credere che in quegli anni, i romeni non facessero altro che perdersi in meditazioni atemporali o sognare il futuro delle civiltà.

UN SACERDOTE A ROVESCIO

Una mattina, uscendo dalla sua casetta di Paltinis, Noica venne interpellato da una madre venuta da lontano per incontrarlo. Accanto alla signora c’era suo figlio, trascinato per monti e valli per essere presentato a quel signore così importante. Per motivare il viaggio, la madre aveva precisato al bambino che presto avrebbero incontrato “un filosofo”, spiegazione che aveva lasciato il piccolo in un leggero stato di perplessità. “Mamma, che cos’è un filosofo ?” “Chiedilo tu al Signore, gli rispose lei. “Vedi” esclamò Noica guardando il pargolo: “il filosofo è un sacerdote a rovescio.”[…] E da questa storia vera raccontata da Andrei Plesu, che può cominciare la lettura del libro. Che significa questo “sacerdote a rovescio”? In primis potrebbe trattarsi della mancanza di certezze e di risposte chiare per le quali gli uomini s’appellano ai sacerdoti. Noica, però, non pretende offrire questo. A livello discorsivo, poi, egli intende sostituire l’ascolto, così com’è nell’intimo del confessionale (compreso il perdono finale) con una struttura nuova in cui ciascuno ascolta l’altro. Questa è la figura di Noica, personaggio del “Diario di Paltinis”: quando padrone di se stesso e superiore, quando pieno di incertezze, quando gioviale e di umore fantastico, quando sollecito e oltremodo serio, talvolta come un bambino che impara a formulare le prime domande precise, per ricevere le risposte ambite, talvolta analitico e critico oltremisura. E il ritratto di quest’uomo, che pare oltrepassare le pagine del libro e invaderci, è il motivo del destino bizzarro del libro concepito come un diario, quindi di per sé una confessione, e trasformato, in uguale misura, in un libro su di noi e gli altri.

STORIE CON E SU UN FILOSOFO

 noica-2

Noica è stata una persona rigorosa. Per poter lavorare, leggere e discutere accanto a lui, erano necessari alcuni requisiti d’obbligo. Il francese e l’inglese per incominciare, anche se senza la lingua tedesca, però, non sarebbe stato impossibile proseguire. Inoltre nessun aspirante desideroso di penetrare i segreti della filosofia, mai si sarebbe avventurato nella sua essenza senza la conoscenza del latino e del greco. Ed era sempre lui ad avere i “100 libri imprescindibili”, la lista delle opere che costituivano la base di qualsiasi studio serio. Solo giunti a questo punto si poteva iniziare.

“Se combatti, battiti con gli Dei e non con i valletti.”

396291_349805361717452_1848600474_n

 

ANDREI PLESU: “NOICA TI DAVA IL SENTIMENTO CHE SI PUO’ PERDERE SE NON SI GIOCA.”

Andrei Plesu viene spesso sollecitato a parlare di gastronomia, di autori contemporanei, delle politiche pubbliche, del patriottismo e dell’amore. Dedica parecchi minuti al giorno per dare risposte politicamente corrette, ogni volta rifiutandosi di essere preso nella rete asfissiante delle interviste. Ma quando il soggetto della discussione richiesta è il maestro Constantin Noica, allora la musica cambia completamente! Anni fa scrisse: “Nessuno mi toglierà dal cuore le nevi di Paltinis, il connubio povertà-fervore di quegli appuntamenti, l’esperienza di umanità e di nobiltà d’animo resa possibile da quel luogo.”627x0

Weekend Adevarul:

Quando è stata l’ultima sua passeggiata, per mantenersi in esercizio?

Andrei Plesu:

Non sono stato un discepolo obbediente di Noica neppure sotto questo aspetto. Quante volte il signor Noica ci ha detto che il modo di pensare dipende, per quanto possa sembrarci strano, anche dai piedi, dall’esercizio fisico: “Quando mi blocco, quando non ho più un insieme di idee convincenti, allora scalo una collina.”

Nonostante i medici mi dicano, a ogni occasione, che devo passeggiare quotidianamente o almeno tre volte alla settimana, riconosco che sono per mia natura pigro. E anche se me ne debbo vergognare, le passeggiate mi annoiano. Alcuni mi dicono che sia bello: vedi gente, alberi, puoi meditare. No! Io le apprezzo solo quando sono finite, poiché non mi divertono affatto.

Ma le passeggiate insieme a lui?

Mi piaceva passeggiare con Noica! Camminava avendo sempre qualcosa da dire. In inverno, poi, ci esasperava: c’erano bufere di neve, venti fortissimi, e lui continuava a parlare fino a soffocarsi. Ci preoccupava molto che non si accorgesse delle avversità meteorologiche che ci circondavano. Non avvertivamo, però, il passare del tempo. Rifarei delle passeggiate volentieri se avessi ancora qualcuno come Noica. Vale a dire, non praticando solo sport o chiacchierare ma mettendo in moto concetti.

Non c’è più nessuno con una personalità simile? Un tutor di formazione…

Dal mio punto di vista, no! Ma non posso parlare per gli altri giovani studiosi, che forse hanno trovato dei modelli. Secondo me, il modello Noica è unico.

In che cosa consiste l’unicità di Noica?

Vi rispondo subito, anche se non necessariamente in ordine d’importanza: per esempio era un uomo molto educato – e non so se avesse mai osservato come questa sia una virtù che scompare. Avevo il piacere di conversare con lui, sapeva cosa dire (e non dire) a tavola, quando si passeggiava, in un dibattito, e soprattutto conosceva il modo migliore per farlo. Il Signor Noica era un uomo molto colto, che conosceva bene il suo mestiere e che aveva la capacità di coinvolgere spontaneamente le persone con le sue domande e ricerche. Era attento al prossimo – e di nuovo mi chiedo se avesse mai osservato quanto poco sanno ascoltare e dialogare uno con l’altro, gli uomini di oggi. Una volta Noica ci disse: “Quando ho dinnanzi un giovane, egli diventa, all’improvviso, più importante di me.” Questa è una virtù in via d’estinzione: dimenticarsi di se stessi, farsi travolgere da un interlocutore che aspetta da noi risposte e consigli, giuste reazioni. E lui aveva questa virtù straordinaria: sapeva dare alla persona che aveva davanti l’impressione di essere la più importante.

Com’è entrato in contatto con Noica?ANDREI PLESU - INTERVIU

[…] Chi mi portò per mano dal Signor Noica fu un amico e collega universitario, Marin Tarangul*, che aveva conosciuto il maestro in prigione […] Egli attirò la mia attenzione sui testi scritti da Noica in “Romania Literara” – dove aveva ricominciato a pubblicare. Mi disse: “Leggi, per sentire come suona la lingua della filosofia.” Non c’erano molte occasioni a quei tempi di sentire spesso quel suono. In quel periodo, Noica abitava in Berceni [quartiere di Bucarest] in un appartamento con due stanze. Come era solito fare, come introduzione ci offrì dieci ore di greco. Poi mi diede tre libri, non di argomento specialistico:”Spatiul Mioritic”*, saggio filosofico di Lucian Blaga, il diario della coniuge di J.S. Bach: “Chronik der Anna Magdalena Bach”, e ” Le Génie du christianisme”, de Chateaubriand.

* “Miorita” è un poema epico, popolare, romeno

Com’è stato il primo incontro?

Era un semplice interlocutore, un pedagogo – visto le 10 ore di greco – oppure aveva un’aura potentissima?

Mi conquistò subito col suo modo di scrivere, mentre come interlocutore fu più di un semplice compagno di chiacchiere. Manifestava, chiaramente, il suo desiderio di trasmettere qualcosa. In più, aveva l’aura della generazione interbellica. Era sulla stessa linea con Mircea Eliade*, Emil Cioran* Eugen Ionesco*, e ci sembrò che tramite lui potevamo ancora collegarci a quel mondo, un mondo caratterizzato da rapidi progressi culturali e poi dalla normalità. D’altronde, il signor Noica era amico con tutti. Per quanto ci riguardava, eravamo alla ricerca di un modo di lavorare che funzionasse dal punto di vista intellettuale, inesistente come modello intorno a noi. Mi ricordo che quasi soffrii della sindrome da aspirante collezionista, che vuole ampliare l’insettario: appena sentivo uno della vecchia generazione, mi precipitavo a conoscerlo. Così sono arrivato a Nichifor Crainic*, a P.Benedict Ghius*, a Nicu Steinhardt*, a Alexandru Paleologu* etc. All’Istituto di Storia dell’Arte conobbi pure alcuni ex studenti di Tudor Vianu*, di George Calinescu*; Ion Frunzetti*; l’assistente universitario di Vianu fu mio professore, così pure Edgar Papu*. Dunque, come vede, mi sono formato nel cerchio di alcuni detenuti politici e accanto a personalità vissute a cavallo tra le due guerre. Adesso, ci rimproverano per questo. Dicono che siamo desueti, che idolatriamo ciò che è stato. Beh, che altro potrei venerare, gli anni’ 50?

Probabilmente, prima di quest’incontro, lei aveva già un metodo di lavoro.

Com’è cambiato?

Il primo passo degli appuntamenti di Berceni aveva come obiettivo la tecnica del mestiere. Il Signor Noica ci voleva trasmettere la percezione che in genere, la filosofia, il pensiero, la scrittura sono attività esigenti, che presuppongono più abilità pratiche. Attività che si fondono su un allenamento mentale, su strumenti specifici, senza i quali nulla funziona correttamente. Per questa ragione egli insisteva molto sull’apprendimento delle lingue straniere. Un erudito dovrebbe accedere direttamente ai testi più importanti del suo ambito – ciò implica la conoscenza di almeno due-tre lingue moderne e, possibilmente, di una, due, lingue antiche.

A ogni modo, in filosofia, non si può lavorare senza la lingua tedesca, per me sconosciuta fino a venticinque anni. La studiai grazie alle insistenze del Signor Noica, e dopo averla appresa, capii come fosse stato inspiegabile aver vissuto senza. Avevo già imparato il francese e l’inglese, m’impegnai con il greco e non riuscii con il sanscrito, mi mancò la perseveranza necessaria. […]

Insomma, il “mestiere”di Noica prevedeva i seguenti requisiti: le lingue straniere, la disciplina, le letture, “i cento libri” come li chiamava lui, e poi il lavoro sui testi di Platone, Hegel, Goethe, ecc.

Lei non ha pronunciato questa parola, però risulta da tutto ciò che mi ha detto: serietà.

L’aveva già o l’ha appresa dopo?

Penso di averla già avuta. Sono stato uno studente modello – lo dico con rammarico, poiché credo di essere stato molto antipatico. Ero molto maturo per la mia età, un tipo competitivo. E Noica osservò questo subito. Mi disse: “Mi piace il tuo aspetto da primo della classe.” Dunque, avevo una diligenza non necessariamente basata sulla passione, ma piuttosto su un’ obbedienza innata, che forse dipende dal segno della Vergine. Credo che anche Gabriel fosse già un uomo pratico, una natura analitica. Di conseguenza, la serietà era già sottintesa. Ma attenzione a non fraintendermi! Non vorrei che si desumesse che i nostri incontri avessero qualcosa di inflessibile, di accademico. L’etichetta: “Scuola di Paltinis” mi irrita. Noica stesso intendeva per scuola, tutt’altro da ciò che s’intende di solito (scrisse negli anni’40 che avrebbe voluto fondare una “scuola”, ma quella dove non si impara nulla…).

“Non si sa chi dà e chi riceve.”

noica

Per questo Paltinis non è stato un laboratorio pedagogico inflessibile. Tutto avveniva nello spazio della colloquialità e della cordialità, eravamo trattati generosamente, più di quanto meritassimo. Io ritrovo adesso alcuni testi che sottoposi anche al Signor Noica e arrossisco. E penso alla mia sfacciataggine per averglieli mostrati e alla sua generosità nell’avermi incoraggiato a continuare. Se qualcuno adesso mi mostrasse testi simili, sarei molto severo. Egli, invece, fu alquanto recettivo, e questo fatto mi ha aiutato moltissimo. Oltre a ciò, vorrei anche dire, dell’animo nobile del Signor Noica. Credetemi, era un uomo buono, un uomo amabile e beneducato, la cui presenza faceva star bene, perché non si imponeva mai con autorità. Era un fratello maggiore, un padre, un amico. Era impossibile non affezionarsi a lui. E tutto questo in un ambiente molto povero. La gente non può immaginare in che condizioni quest’uomo trascorse gli ultimi anni della sua vita, e come ne accettasse la precarietà.[…]

Lei dice che dopo tre giorni con Noica, ebbe la sensazione che tutto sarebbe stato possibile. Ha mai avuto una sensazione analoga dopo la Rivoluzione romena del 89?andrei-plesu

No, mai! Nessuno come lui, ha saputo stimolarmi così tanto, caricarmi le batterie così bene. Dopo ogni viaggio a Paltinis ritornavo ben tonificato. Noica era un “allenatore” perfetto. Ti dava la sensazione che si perde solo se non si gioca. Per dei giovani che vivevano in un clima piuttosto confuso, questo aveva grande importanza. Insisto ancora sul fatto che la sua non fu la classica pedanteria e nemmeno un esercizio di indottrinamento. Ci sono molti che, ancora oggi, immaginano che a Paltinis, tutto sia stato ideologicamente esposto, che Noica ci spiegasse un tantino di Hegel e poi un tantino di Platone per attirarci verso un pensiero conservatore-nazionalista.

Un’aberrazione! Noi non facevamo politica. D’altra parte, anche per questo fummo rimproverati. […] C’era già abbastanza politica intorno a noi mentre noi andavamo a Paltinis per respirare una boccata di ossigeno, per fare ciò che non facevamo durante il tempo libero né nelle istituzioni: cultura, pratica, lettura.

Un’altra domanda, con un sottotono di sospetto: come vennero pubblicati i libri?

Ci sono stati vari tipi di ricostruzioni fantasiose, di scenari, che non hanno tenuto conto del fatto che da noi, il sistema comunista è stato un misto di autoritarismo e arbitrario, ma nulla di prevedibile. A volte si rilasciavano passaporti altre volte, no. Se si azzeccava il redattore abile oppure un addetto alla censura, qualcuno che volesse fare una buona azione, oppure un ideologo “credibile”, disposto a sottoscrivere un rapporto “di approvazione”, allora il libro veniva pubblicato. A noi nemmeno la dittatura è riuscita seriamente – per riprendere ciò che ha detto Belu Zilber*: “Il comunismo romeno fu un misto di I.V. Stalin e I.L. Caragiale.*

Vivevamo sempre uno stato di confusione balcanica. Parola di Petrache Tutea*: “La Romania ha avuto il merito di dimostrare di essere stato l’unico paese comunista dove il regime oppressivo fu impossibile.” Tutto andò storto, come lei ben sa. […]

* I.L.Caragiale (1852-1912) è stato un drammaturgo e scrittore romeno. Le sue opere teatrali hanno un’impostazione piuttosto classica e sono basate su un’attenta osservazione dei fenomeni sociali suoi contemporanei, spesso accompagnata da una certa dose di ironia, che prende come bersaglio la borghesia al potere in Romania. Satira politica.

Lesse il libro prima della sua pubblicazione? Che reazione ha avuto dopo averlo letto?

627x0

No, no seppi nulla. Gabriel Liiceanu lavora sempre in segreto.[…]

Sono rimasto stupito della memoria sottile del Sig. Liiceanu: la precisione con cui annotò i nostri discorsi, persino il modo in cui parlava Noica – ho ritrovato qui il suo tono, lo stile del dialogo – è un fatto straordinario. Dopo la lettura del libro, Noica rimase alquanto scioccato. Inizialmente, visse tutto come un’indiscrezione, dato che nel libro egli sarebbe apparso anche in circostanze in cui un uomo non vorrebbe affatto esporsi pubblicamente.[…]

Lei è stato un buon discepolo?

Gabriel mi rimprovera spesso: “Come si fa a non essere sempre disponibili?” Perché a volte, replicavo come un apprendista restio; io sono un brontolone, un provocatore, uno spirito polemico. Gabriel era quasi dispiaciuto, se non direttamente offeso, per il fatto che, avendo di fronte un tale maestro, invece di ascoltarlo senza protestare, giocavo da eterno spirito critico. Sono stato capace di dire dopo un seminario su Hegel, ossessionato com’ero dai temi soteriologici: “Non so cosa fare e nemmeno Hegel mi aiuta!” Accade il finimondo, un crollo totale. E il paradosso è stato, che, dopo la morte di Noica, ho sentito che le sue lezioni ben fruttificano in me. A volte, ho la sensazione che, col passare del tempo, divento noichiano mentre Gabriel, discepolo molto serio, si emancipa, diventa più indipendente, più libero.

L’interpretazione di Noica della “Fenomenologia dello spirito” è come una favola.

Così doveva essere! Trattasi di uno dei libri più difficili della storia della filosofia. Noica usava dire: “bisogna far camminare le idee”. E al suo pensiero filosofico si devono aggiungere le sue doti letterarie, perché è stato un eccellente scrittore. Riteneva che ogni idea può essere raccontata. E io ho appreso il suo metodo. Molti dei miei libri seguono lo stesso filo metodologico […]

Che cosa crede che Noica abbia imparato da Lei?

“Imparare” è una parola forte, ma qualche volta, abbiamo avuto, forse, il cosiddetto ruolo provocatorio degli insetti. Lo istigavamo obbligandolo a interventi chiarificatori, da riformularsi secondo il nostro livello, da ripetere con argomenti e strategie supplementari. In quegli appuntamenti, insomma, abbiamo ricevuto il compito di creare una sorta di comunità, nella quale ognuno partecipava attivamente. […]

Ci può descrivere il clima culturale di quegli anni? Gli studenti avevano libero accesso ai libri di letteratura e di filosofia?ANDREI PLESU - INTERVIU

Alla Facoltà di Filosofia c’era, inevitabilmente, un clima ideologico più costrittivo. Le facoltà di scienze applicate trattavano ambiti non ideologici, mentre la componente ideologica pesava molto nelle facoltà umanistiche. Alla facoltà di Filosofia e di Giurisprudenza l’accesso era difficile senza un background appropriato. Ciò non significa che non ci fossero professori eccezionali che facevano lo slalom, sapientemente, tra molteplici ostacoli ideologici. L’accesso ai libri fondamentali era, a volte, possibile. Su un piano letterario e saggistico, “Biblioteca pentru toti”*(*Biblioteca per tutti è una storica collana editoriale fin dal 1895), riproposta da Mihai Sora*, era accessibile a tutti. Certo, c’erano ancora molti libri non ancora tradotti – non si aveva accesso ancora a Immanuel Kant, Friedrich Shelling, Fichte o Platone – , tutti tradotti in seguito. C’erano anche libri censurati che si dovevano ottenere sottobanco così come ci sono stati anche autori censurati parzialmente: non circolava in Romania Cioran, considerato troppo pessimista, e per di più, nel periodo del proletarcultismo, non circolavano né Blaga* né Iorga*, ecc. […]

Noica considerava i dissidenti romeni:”vittime di un illusione”e credeva che dialogare con i politici fosse un nonsenso. Cosa avrebbe detto se fosse vissuto un altro anno e avesse assistito alle rivoluzione per le strade?

Prima del’89 nessuno pensava che la demolizione del comunismo sarebbe stata possibile. Eravamo preparati per vivere e morire in quel sistema. Noica, comunque, era certo che non si potesse fare niente. Ci diceva sempre che la politica è meteorologia, che non si può fare niente quando piove. Opporsi contro i carri armati sovietici oppure contro la Sicurezza romena, voleva dire fallire, mentre l’unica vera possibilità di sopravvivenza e anche di allontanamento dal regime era data dal fare cultura. […]

GABRIEL LIICEANU: “NOICA DICEVA CHE LA FELICITA’ E’ ALLA PORTATA DI TUTTI.”128766.humanitas1

A trent’anni dalla pubblicazione de “Il Diario di Paltinis”, Gabriel Liiceanu, l’autore del libro, è un uomo realizzato. In queste tre decadi si è trasformato da semplice appassionato di saggezza a personalità pubblica. E’ direttore della più grande Casa Editrice romena “Humanitas”, ha scritto numerosi libri molto ben accolti, ha condotto alcune trasmissioni televisive, è stato acclamato o screditato per le sue convenzioni politiche. Incontrarlo è sempre un piacere. Liiceanu ha accettato, infine, una breve discussione, scritta, su ciò che significa per lui l’episodio “Scuola di Paltinis”. Da queste righe, redatte con la ben nota serietà dell’autore, appare chiaro, oltre ai ricordi, alla gratitudine e alle soddisfazioni personali, qualcosa di essenziale: il suo essere un uomo felice.

Lo scritto è un inno a qualcosa così apparentemente astratto (che mai significa oggi la filosofia?), niente affatto congiunto ai balzi e alla velocità della vita di tutti i giorni, ma che ci può cambiare per sempre il destino. Questo incontro ha avuto tre componenti base: un luogo, Paltinis, l’orizzonte di un giovane disorientato, e, un personaggio che, senza dubbio e simultaneamente, indica e attende anch’egli alla fine della strada: Constantin Noica.

Weekend Adevarul: Riguardo a “Il Diario di Paltinis” quanto, l’autore intende spronare le future generazioni per riscoprire la bellezza della filosofia e quanto rendere vivo il ritratto di Noica?foto_1288009571-Gabriel Liiceanu

Nè una nè l’altra. “Il Diario di Paltinis” è stato scritto perché ci sono state – le chiamerei – le cornici del tempo di Paltinis: il lasso di tempo, in cui un numero ristretto di persone si è trovato insieme a Noica, fuori dal mondo. La mia intenzione è stata quella di raccontare ciò che accadde allora. Sentivo che in quei brandelli di tempo privilegiati, succedeva qualcosa di insolito. Non tutti hanno la fortuna di andare da qualche parte e incontrare un personaggio completamente fuori dal comune, propenso a cambiare le solite note della vita. Noica toccava altre molle dell’essere umano, non le solite che si muovono solitamente quando si incontra qualcuno. Certo, bisognava prepararsi a questo appuntamento, da lungo tempo atteso. Bisognava averlo desiderato da sempre, anelare il personaggio che sarebbe uscito per rispondere a questo appuntamento, a sua volta anch’egli in attesa.

Ma che cosa faceva Noica di così insolito?

Ti indicava che la posta in gioco della vita è altrove, in un luogo diverso da quello dove la vita, per mezzo della semplice successione delle generazioni nel tempo, la colloca spontaneamente. Noica ti diceva – e questo penso sia stato il suo segreto – , che, indipendentemente dall’inferno nel quale potremo trovarci, la felicità è alla portata di tutti. Ad una sola condizione: scoprire che il bene più prezioso della vita è nel luogo, dove, per secoli, si sono accumulati i maggiori splendori dell’umanità. Questo luogo si chiama Cultura e in senso più ristretto, Filosofia. Dopo averti attirato in questo regno, dopo averti portato nel luogo dove giaceva il tesoro, Noica ti accompagnava tra le meraviglie di cui è fatto, sostando, senz’altro, nel padiglione della filosofia. Con altre parole, ti guidava nel “paradiso della filosofia” affinché uno imparasse da solo a cavarsela.

Una forma, forse, per dimenticare almeno in parte il mondo reale?

627x0

Paltinis è stato il regno dei “lotofagi”. Si ricorda che cosa sono “i lotofagi” nel viaggio avventuroso di Ulisse? Sono i mangiatori di loto. I lotofagi dimenticavano il loro mondo reale, mangiando questa pianta stupefacente. Ecco, Noica si drogava con il loto della cultura. Era la droga dell’evasione dal terrore della storia. Una droga doppiamente colpevole: per coloro che custodivano le frontiere del “Terrore”, i mangiatori di loto di Paltinis erano disertori; per i nostri giudici di oggi trattasi di una droga da perseguire perché ci sottraeva dalla “lotta con il Terrore”. Coloro che hanno letto “Il Diario” dopo gli anni ’90 e hanno scelto di studiare filosofia, hanno fatto esattamente come quelli che dopo aver letto i libri dei grandi esploratori, sono andati a vedere con i loro occhi quei luoghi.

Come spiega il successo straordinario del libro ovvero l’attrazione della gente per interi passaggi in cui Noica gioca con un sistema concettuale destinato piuttosto agli specialisti?

“Il Diario” non attrae grazie a questi passaggi. Oltre alla difficoltà del sistema concettuale, le persone che hanno letto “Il Diario”, stimolando altri a leggerlo, hanno sentito che, al di là di quei passaggi, esisteva, come dicevo prima, un indice che rimandava ad un “regno magico”, ma non a uno qualsiasi, uno alla portata di tutti. […]

Nel libro, Noica spiega molte volte il concetto di “scuola”, e sembrava di concepirla con un doppio valore: di protezione (rimozione di un ambiente insalubre ed esposizione ai veri valori umanistici) e di educazione (attraverso letture, discussioni, provocazioni). Che rilevanza ha oggi un simile modello?

Nelle discipline umanistiche nulla si può fare senza la costruzione di un mondo basato su affinità spirituali e con al centro qualcuno capace di insegnare la disciplina in vista della grande liberazione finale. Qualsiasi scenario educativo autentico appartiene all’educazione nello spazio della libertà. Colui che si sottomette per un periodo lo fa, aspettando il momento in cui la sua situazione migliorerà. Questo in filosofia significa – come in genere anche nella vita: pensare da sé, pensare con la propria mente, dopo aver assimilato il modo di pensare delle generazioni precedenti. “Cultura” significa assimilare quest’offerta. E siccome quest’offerta è immensa, ci vuole qualcuno a guidarti. […]

Essermi trovato in ciò che ha preceduto “Il Diario di Paltinis” è stata la coincidenza più bella della mia vita.

liiceanu-paltinis-30-2

*Constantin Noica (1909 – 1987) è stato un filosofo, saggista, scrittore e poeta romeno.

Il suo interesse è per la filosofia in generale, dalla epistemologia alla filosofia della cultura, dall’assiologia e antropologia all’ontologia e logica, dalla storia della filosofia alla filosofia sistematica, dalla filosofia antica a quella contemporanea, passando dalla semplice traduzione e interpretazione alla critica e alla creazione.

http://it.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica

*Andrei Plesu (Bucarest, Romania, 1948) è uno scrittore e saggista romeno, storico dell’arte e un distinto stilista della lingua romena. Diplomato presso il Liceo “Spiru Haret”(Bucarest), laureato in Storia e teoria dell’arte, dottore di ricerca in Storia dell’arte (la sua tesi: “Un’analisi del sentimento della natura nella cultura europea”, Università di Bucarest), ricercatore presso l’Istituto per la Storia dell’arte, Andrei Pleşu partecipa insieme a Gabriel Liiceanu – scrittore e fiolosofo romeno contemporaneo – ai seminari privati tenuti a Păltiniş da Constantin Noica – figura di primo piano del paesaggio filosofico romeno del Novecento, dissidente e indiscusso maestro di una generazione di intellettuali. I volumi, gli studi e le cronache pubblicate da Pleşu sulla stampa dell’epoca, ascrivibili dapprima all’ambito della storia e della teoria dell’arte, si aprono successivamente ad altre tematiche come la morale e l’antropologia culturale, proponendo questo autore, per l’acuità della riflessione e l’eleganza dello stile, come uno dei più affascinanti saggisti romeni.

http://en.wikipedia.org/wiki/Andrei_Ple%C8%99u

*Gabriel Liiceanu (n. 1942, Ramnicu- Valcea, Romania) è un filosofo, saggista e scrittore romeno.

http://en.wikipedia.org/wiki/Gabriel_Liiceanu

*Marin Tarangul

http://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Tarangul

*Nichifor Crainic

http://en.wikipedia.org/wiki/Nichifor_Crainic

*Mircea Eliade

http://it.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade

*Emil Cioran

http://it.wikipedia.org/wiki/Emil_Cioran

*Eugen Ionesco

http://it.wikipedia.org/wiki/Eug%C3%A8ne_Ionesco

*P.Benedict Ghius

http://biserica.org/WhosWho/DTR/G/BenedictGhius.html

*Nicu Steinhardt

http://en.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt

*Alexandru Paleologu

http://en.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Paleologu

*Tudor Vianu

http://en.wikipedia.org/wiki/Tudor_Vianu

*George Calinescu

http://en.wikipedia.org/wiki/George_C%C4%83linescu

*Ion Frunzetti

http://en.wikipedia.org/wiki/Ion_Frunzetti

*Edgar Papu

http://en.wikipedia.org/wiki/Edgar_Papu

*Belu Zilber

http://en.wikipedia.org/wiki/Belu_Zilber

*Petre Tutea

http://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_%C8%9Au%C8%9Bea

*Mihai Sora

http://en.wikipedia.org/wiki/Mihai_%C8%98ora

*Lucian Blaga

http://it.wikipedia.org/wiki/Lucian_Blaga

*Nicolae Iorga

http://it.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga

Il testo in romeno:

646x404

http://adevarul.ro/cultura/carti/constantin-noica-gabriel-liiceanu-andrei-plesu-interviu-1_528f2e44c7b855ff56257432/index.html

„Weekend Adevărul“:

Între 1977 şi 1981, un Constantin Noica izolat în munte i-a primit, sfătuit şi ajutat pe Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, schimbându-le definitiv modul de a gândi şi destinele ulterioare. Aceasta este povestea acelor ani şi a întâlnirilor de pe tărâmul filozofiei ce au dus la apariţia unei cărţi legendare, „Jurnalul de la Păltiniş“.
În 1983, la editura „Cartea Românească“ apărea o carte intitulată „Jurnalul de la Păltiniş“, având subtitlul „Un model paideic în cultura umanistă“. După standardele unei epoci precum cea în care trăim astăzi, volumul ar fi trebuit să fie recompensat cu titlul onorific de bestseller. La numai câteva luni de la apariţie, cartea circula din mână în mână, era discutată, analizată şi recomandată. La nivelul acelor ani însă, şi având ghinionul racordării la cea mai neagră perioadă a socialismului românesc, „Jurnalul de la Păltiniş“ a avut destinul unui obiect interzis, dezbătut pe la colţuri, ascuns de ochii indiscreţi şi fiind miza unor schimburi, precum cele contra unor pachete de unt, ce ar face tinerii din ziua de astăzi să zâmbească. Reeditat imediat după Revoluţia din decembrie 1989 şi completat cu pasajele ce fuseseră scoase de cenzură la momentul primei apariţii, „Jurnalul de la Păltiniş“ şi-a continuat, şi în epoca democratică, ascensiunea fulminantă. A fost redescoperit de o nouă generaţie, iar aspectul secret, primit fără voia sa în comunism, a dispărut, apropiindu-se mai tare de sensul subtitlului: un model educaţional.

UNA FOLLIA ACCETTATA

O nebunie asumată „Jurnalul de la Păltiniş“ este una dintre acele cărţi care, după toate rigorile impuse de un astfel de tip de discurs, pare imposibil de explicat cuiva care ar fi curios cu privire la tema lucrării. Ce ai putea să-i spui unei astfel de persoane? Că este despre nişte oameni care se plimbă, citesc, mănâncă şi discută filozofie? Că este despre un domn extrem de cultivat ce-ţi dezvăluie tainele gândirii? Că este o fabulă idilică despre cum nişte oameni au trecut printr-un regim opresiv cu nasul în cărţi şi mintea la concepte mai mult sau mai puţin abstracte? Sau, şi mai rău, ai putea risca să încerci să fii concis, să redai tema cărţii în câteva cuvinte, şi să ajungi denigrat pentru folosire ilicită de metafore şi idealism. Şi, totuşi, „Jurnalul de la Păltiniş“ este despre ceva. În 1998, când am intrat la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, mai mult de jumătate dintre colegii mei se aflau acolo, la examenul de admitere, din acelaşi motiv ca şi mine: citiseră „Jurnalul“. În carte nu era vreo reţetă filozofică, nu ţi se explica vreun sens ultim sau vreun traseu spre realizarea de sine, dar îţi deschidea un drum, pe care-l credeai inexistent sau, în cel mai bun caz, definitiv închis. Iată, dincolo de viaţa reală, asta în care ne mişcăm cu toţii, cu micile noastre bucurii, nefericiri, idealuri şi obiective, există şi altceva. Un loc în care cuvintele se rostesc şi se folosesc altfel, în care majoritatea conversaţiilor purtate nu sfârşesc în banalul clasic. Ce formă mai frumoasă de nebunie asumată, decât cea în care, într-o lume dominată de facturi la utilităţile curente, să discuţi, cu o seriozitate de parcă n-ar mai exista ziua de mâine, despre categoriile lui Kant, despre triada lui Hegel sau despre fiinţa-întru-moarte a lui Heidegger? […]

627x0

Un portret divizat Redus schematic la bază, „Jurnalul de la Păltiniş“ povesteşte câteva întâlniri dintre trei persoane: Constantin Noica, Gabriel Liiceanu (autorul cărţii) şi Andrei Pleşu. Primul din ipostaza de maestru, ceilalţi doi, discipolii. Scrisă sub forma unui jurnal, după cum precizează şi titlul, cartea conţine însemnări din perioada 21 martie 1977 – iulie 1981. Retras la Păltiniş, în judeţul Sibiu, într-o cămăruţă umilă, de numai 8 metri pătraţi, organizată în jurul unui pat, al unei mese de lucru improvizate şi al unui lighean cu apă, în permanenţă aşezat pe sobă, Noica lecturează, conspectează, scrie, îşi notează întrebări şi, mai ales, gândeşte la o viteză ce ar face invidios şi un inginer desemnat să construiască procesoare de calculator performante. Periodic, Constantin Noica este vizitat, din Bucureşti, de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, pentru sesiuni de câteva zile de lecturi, discuţii şi analize. Prin cărţile dezbătute, numele celor care apar în discuţii şi aparatul conceptual folosit, „Jurnalul de la Păltiniş“ pare o adevărată istorie de filozofie informală. Însă nu este numai despre asta. Este, în primul rând, despre viaţă. Despre relaţia dintre aceşti oameni, despre portretul lui Noica, despre bucuriile, mirările şi incertitudinile sale, despre temerile autorului […] Despre trei oameni care, în perioa-da în care socialismul îşi lua avânt în întreaga ţară, studiau latina şi greaca veche. De altfel, după lecturarea cărţii, Emil Cioran avea să exclame: „Un străin care ar citi «Jurnalul» ar putea crede că în anii aceia oamenii din România nu făceau altceva decât să se piardă în meditaţii atemporale sau să viseze la soarta civilizaţiei!“.

UN SACERDOTE A ROVESCIO

„Preotul pe dos“ Într-o dimineaţă, Noica este interpelat, la ieşirea din căbănuţa sa din Păltiniş, de o mamă venită de departe pentru a-l întâlni. Lângă doamnă, se afla copilul acesteia, purtat peste munţi şi judeţe pentru a-l întâlni pe domnul cel important. În descrierea scopului călătoriei, mama copilului îi precizase odraslei că urmează să întâlnească „un filozof“, o explicaţie care, evident, l-a lăsat pe cel mic într-o uşoară stare de perplexitate. „Ce este aia filozof, mami?“ „Întreabă-l pe domnul Noica“, i-a răspuns mama. Iar Noica s-a uitat la cel mic şi i-a spus: „Filozof e un fel de preot pe dos“. […]

De la această poveste adevărată, istorisită de Andrei Pleşu, poate fi începută lectura cărţii. Ce înseamnă acest „preot pe dos“? În primul rând, ar putea fi vorba despre lipsa certitudinilor şi a răspunsurilor clare, pentru care oamenii apelează la preoţi. Noica nu pretinde să ofere aşa ceva. Apoi, la nivel discursiv, o înlocuire a ascultării întâlnite în taina confesională (şi a oferirii „remediului“ final) cu o structură nouă, în care fiecare îl aude pe celălalt. Aceasta este figura lui Constantin Noica, personajul din „Jurnalul de la Păltiniş“. Când stăpân pe sine şi superior, când cuprins de incertitudini, când jovial şi de un umor fantastic, când solicitant şi din cale afară de serios, când precum un copil care învaţă cum să pună întrebările cele mai eficiente pentru a afla răspunsul dorit, când analitic şi critic din cale-afară. Iar portretul acestui om, ce pare să depăşească paginile cărţii şi să-ţi invadeze camera şi viaţa, este motivul destinului ciudat al unei cărţi, concepută ca un jurnal, cu alte cuvinte confesiv, şi transformată, în egală măsură, într-o carte despre tine şi despre celălalt.

Câteva poveşti cu şi despre un filozof

Constantin Noica era o persoană riguroasă. Pentru a putea lucra, citi şi discuta alături de el era nevoie de nişte condiţii obligatorii. Franceza şi engleza erau pornirea, însă fără de germană nu se putea. În plus, niciun doritor de a pătrunde în tainele filozofiei nu se putea aventura în esenţă fără greaca veche şi latină. Acelaşi Noica avea şi cele „100 de cărţi obligatorii“: o listă de lucrări ce constituiau baza oricărui studiu serios. Abia ajuns aici, puteai începe. […]

Andrei Pleşu:„Noica îţi dădea sentimentul că nu poţi să pierzi decât dacă nu joci.”

Andrei Pleşu e solicitat să vorbească despre gastronomie, autori contemporani, politici publice, patriotism şi dragoste. Destule minute, în fiecare zi, îi sunt ocupate cu răspunsurile corecte politic prin care refuză amabil să fie prins în plasa insistentă a jurnaliştilor. Când subiectul discuţiei e maestrul Constantin Noica, atunci e altceva. În urmă cu puţini ani, scria aşa: „Nimeni nu-mi va lua din inimă zăpezile Păltinişului, amestecul de sărăcie şi exaltare al întâlnirilor de-acolo, experienţa de bunătate şi de nobleţe pe care spiritul acelui loc a făcut-o posibilă. Nimeni“. Zăpezile Păltinişului şi amintirea lui Noica sunt acolo. Andrei Pleşu vorbeşte din inimă.

627x0„Weekend Adevărul“: Când aţi făcut ultima oară o plimbare? Aşa, ca exerciţiu al trupului.

Andrei Pleşu: Nici în privinţa asta n-am fost un discipol disciplinat. Domnul Noica ne spunea adesea că gândirea depinde, oricât ar părea de ciudat, şi de picioare, de exerciţiul fizic: „Când mă blochez, când nu mai am suita convenabilă a ideilor, urc un deal“. Deşi mie îmi spun doctorii, de câte ori au ocazia, că trebuie să mă plimb zilnic sau măcar de trei ori pe săptămână, recunosc că sunt, prin natura mea, leneş. Şi că, oricât ar părea de scandalos, mă plictisesc la plimbare. Sunt unii care spun că e frumos: vezi oameni, pomi, te gândeşti la lucrurile tale. Nu! Eu mă gândesc numai când trece jumătatea de oră ca să închei, fiindcă nu mă distrează deloc.

Dar plimbările cu Noica?

Era altceva. Noica avea întotdeauna, în timpul plimbărilor, ceva de spus. Uneori ne exaspera, fiindcă iarna era viscol, bătea vântul, iar el continua să vorbească până la sufocare. Eram îngrijoraţi să vedem că nu realizează vitregia meteorologică din jur. Dar nici nu simţeam când trece timpul. M-aş plimba mai uşor, de altfel, dac-ar fi cineva cu care să fac plimbări în varianta Noica. Adică nu făcând pur şi simplu sport sau bârfă, ci încercând să punem în mişcare şi câteva idei.

Nu mai există cineva cu o personalitate similară cu a lui Noica? Un formator de şcoală…

Din punctul meu de vedere, nu. Dar nu pot să vorbesc în numele tuturor oamenilor tineri, studioşi, care poate şi-au găsit modele. Din punctul meu de vedere însă, modelul Noica e unic.

Ce avea Noica şi nu găsiţi la altcineva?

Vă răspund rapid, nu neapărat în ordinea importanţei : de pildă, era un om foarte bine crescut – nu ştiu dacă aţi observat că această virtute dispare. Îmi făcea plăcere să văd că cineva ştie să întreţină o conversaţie, ştie să spună ce-i de spus la o masă, la o plimbare, la o dezbatere şi, mai ales, ştie cum s-o facă. Domnul Noica era un om foarte cultivat, care-şi ştia bine meseria şi care avea capacitatea de a te face, în mod spontan, aderent la întrebările şi la cercetările lui. Era un om atent la celălalt – iarăşi vă întreb dacă aţi observat cât de puţin mai ştiu astăzi oamenii să asculte şi să intre în dialog cu celălalt. Noica ne-a spus odată: „Când am în faţa mea un tânăr, el îmi devine brusc mai important decât eu însumi“. Asta-i o virtute pe cale de dispariţie: să poţi uita de tine, să te investeşti într-un interlocutor care aşteaptă de la tine răspunsuri, sfaturi, reacţii potrivite. Iar el avea această virtute extraordinară de a-ţi da senzaţia că tu eşti cel important în momentul în care discuţi cu el.

Cum aţi intrat în contact cu Noica? ANDREI PLESU - INTERVIU

[…] Cel care m-a dus de mână la domnul Noica a fost un prieten şi coleg de facultate, Marin Tarangul, care fusese şi el în puşcărie. Marin mi-a atras mai întâi atenţia asupra textelor lui Noica din „România literară“ – unde reîncepuse să publice. Mi-a spus: „Citeşte să auzi cum sună limba filozofiei!“. Nu prea aveai ocazia, pe-atunci, să auzi acel sunet. Pe vremea aia, domnul Noica stătea în Berceni, într-un apartament de două camere. Cum făcea de obicei, ne-a oferit ca introducere 10 ore de greacă. Apoi mi-a dat trei cărţi care nu erau de strictă specialitate: „Spaţiul mioritic“, de Lucian Blaga, jurnalul soţiei lui Bach, Anna Magdalena Bach, şi „Le Génie du christianisme“, de Chateaubriand.

Prima întâlnire cum vi s-a părut? Era un simplu interlocutor, un pedagog – date fiind cele 10 ore de greacă – sau avea o aură aparte?

Întâi că mi se impusese deja prin scris, iar el ca interlocutor era mai mult decât un simplu partener de tacla. Era, în mod vădit, cineva care avea ceva de transmis. În plus, avea aura generaţiei interbelice. Era în aceeaşi linie cu Mircea Eliade, cu Emil Cioran, cu Eugen Ionescu şi ni se părea că, prin el, avem contact din nou cu această lume, o lume a reuşitei şi a normalităţii culturale româneşti. De altfel, domnul Noica era prieten cu toţi. Cât despre noi, eram în căutarea unui mod de a funcţiona intelectual pentru care n-aveam modele în jur. Îmi amintesc că făcusem aproape un sindrom de colecţionar, dornic să-şi completeze „insectarul“: cum auzeam de cineva din cei „vechi“, mă duceam repede să-l cunosc. Aşa am ajuns la Nichifor Crainic, la P. Benedict Ghiuş, la Nicu Steinhardt, la Alexandru Paleologu etc. Şi la Institutul de Istoria a Artei erau câţiva foşti-tineri, elevi ai lui Vianu, ai lui Călinescu. Ion Frunzetti, asistenul lui Tudor Vianu, mi-a fost profesor. Edgar Papu, la fel. Deci, m-am format în jurul câtorva puşcăriaşi şi în jurul câtorva interbelici. Acum, ni se reproşează asta. Se spune că suntem demodaţi, că idolatrizăm interbelicul. Păi, ce să idolatrizez, anii ’50?

Până la momentul acestei întâlniri, probabil că aveaţi deja o metodă de lucru. Cum s-a schimbat ea?

Prima amprentă a întâlnirilor din Berceni a fost legată de aparatul tehnic al meseriei. Domnul Noica ne-a transmis sentimentul că filozofia, gândirea, scrisul în general sunt profesiuni exigente, care presupun mai mult decât câteva dexterităţi la îndemână. Ele presupun un antrenament, un instrumentar specific fără de care nu poţi funcţiona corect. De aceea, a insistat foarte mult pe limbile străine. Un om de cultură trebuie să aibă acces direct la marile texte ale  domeniului lui – ceea ce înseamnă că trebuie să ştie cel puţin două-trei limbi moderne şi, dacă se poate, una-două limbi vechi. În orice caz, în filozofie, nu poţi funcţiona fără germană. Eu n-am ştiut germană până la 25 de ani. Am învăţat datorită insistenţelor domnului Noica şi, după ce-am învăţat, mi-am dat seama că e de neînţeles cum de-am putut trăi fără ea. Franceza şi engleza erau deja asumate. M-am străduit cu greaca, n-am reuşit cu sanscrita, n-am avut cuminţenia necesară. […] În fine, revin la exigenţa „meseriei“: limbi străine, disciplină, lecturi : „cele 100 de cărţi“ cum le spunea dl. Noica. Şi apoi lucrul pe text: ne întâlneam şi făceam analiză de text pe Platon, pe Hegel, pe Goethe.

N-aţi pronunţat acest cuvânt, însă reiese din tot ce spuneţi: seriozitate. Dumneavoastră aveaţi seriozitatea asta sau aţi educat-o?

Eu cred că o aveam. Am fost un elev foarte cumine – o spun cu oarecare strângere de inimă, întrucât cred că eram foarte antipatic. Eram bătrânicios, genul premiantului competitiv. De altfel, Noica a observat asta imediat. Mi-a spus: „Îmi place că arăţi a premiant“. Deci, aveam această hărnicie nu neapărat bazată pe pasiune, ci, mai curând, pe o cuminţenie înnăscută, ţinând, poate, de zodia  Fecioarei. Cred că şi Gabriel era deja un om aplicat, o natură analitică, încât seriozitatea era subînţeleasă. Dar n-aş vrea să se creadă că întâlnirile noastre aveau ceva ţeapăn, belferesc, academic. Pe mine, „Şcoala de la Păltiniş“, ca titulatură, mă irită. Noica însuşi înţelegea prin „şcoală“ altceva decât se înţelege de obicei (scrisese în anii ’40 că ar vrea să facă o „şcoală“, dar una unde să nu se-nveţe nimic…).

„Nu se ştie cine dă şi cine primeşte.“

Prin urmare, Păltinişul nu era genul de celulă pedagogică crispată. Totul se petrecea în spaţiul colocvialităţii, al unei cordialităţi în care eram trataţi, în chip generos, ca fiind mult mai mult decât eram de fapt. Eu dau acum peste texte de-ale mele de-atunci pe care i le-am arătat şi domnului Noica şi roşesc când le văd. Mă gândesc ce tupeu am avut eu să i le-arăt şi ce generozitate a avut el să mă încurajeze să continui. Dacă acum mi-ar da mie cineva texte de acelaşi fel, aş fi foarte sever. Or, el a fost cât se poate de receptiv, iar asta m-a ajutat enorm. Dincolo de toate, vreau să vorbesc şi despre inima bună a domnului Noica. Era un om bun, domnilor, era un om plăcut şi cumsecade, o prezenţă în preajma căreia te simţeai bine, care nu ţi se impunea în variante solemne, magisteriale. Era un frate mai mare, un părinte, un prieten. Nu se putea să nu te lipeşti afectiv de el. Toate astea într-o ambianţă mizeră. Lumea nu-şi poate închipui în ce condiţii şi-a petrecut omul acesta ultimii ani de viaţă. Şi cum a asumat precaritatea. […]

Spuneaţi că, după trei zile cu Noica, aveaţi sentimentul că totul e posibil, că puteţi reuşi. Aţi mai avut sentimentul acesta după ’89? andrei-plesu

Nu, niciodată un om nu m-a stimulat atât de mult ca el, nu mi-a încărcat bateriile atât de bine. După un drum la Păltiniş eram extrem de tonic. Era un perfect „antrenor“. Îţi dădea sentimentul că nu poţi să pierzi decât dacă nu joci. Pentru nişte tineri care trăiau într-o atmosferă destul de confuză, asta conta imens. Insist asupra faptului că nu era o dăscăleală de tip clasic. Şi nici un exerciţiu de îndoctrinare. Sunt mulţi care-şi imaginează, mai ales azi, că acolo totul era îmbibat ideologic, că ne făcea el niţel Hegel şi niţel Platon, dar ne ademenea şi spre o gândire naţionalist-conservatoare. Ceea ce e o aberaţie! Noi nu făceam politică. Pe de altă parte, până şi asta ni se reproşează. […] Politică era în jurul nostru destulă, iar noi ne duceam la Păltiniş să luăm o gură de oxigen, să facem ceea ce nu se făcea în restul timpului şi al instituţiilor: cultură, meserie, lectură. […]

Acum mai e o întrebare cu un subton de suspiciune: cum de-au apărut cărţile?

Sunt tot felul de construcţii formidabile, de scenarii, care nu ţin cont de faptul că sistemul comunist, la noi, era un amestec de severitate şi arbitrar. Nu era nimic previzibil. O dată ţi se dădea paşaport, altă dată nu ţi se dădea. Dacă nimereai un redactor de carte tenace, sau pe cineva la cenzură care voia să facă o faptă bună, sau un ideolog „credibil“ dispus să facă un referat „de trecere“, cartea apărea. Nouă nu ne-a ieşit nici măcar dictatura în mod serios – reiau ce spunea Belu Zilber: „Comunismul românesc a fost un amestec de I.V. Stalin şi I.L. Caragiale“. Era mereu prezentă o  componentă de bezmeticeală balcanică. Vorba lui Petrache Ţuţea: România are meritul de a fi fost singura ţară comunistă care a dovedit că regimul comunist este imposibil. Totul a mers aiurea. […]

Aţi citit carea înainte de apariţie? Ce reacţie aţi avut când aţi citit? 627x0

Nu. N-am ştiut nimic. Gabriel lucrează întotdeauna în secret. […] Am fost uimit de memoria subtilă a domnului Liiceanu. Exactitatea cu care a notat tot ce vobeam, chiar şi modul în care vorbea Noica – am regăsit tonul lui, stilul dialogului – e, în sine, o performanţă. Noica a fost niţeluş şocat. La început, a resimţit toul ca pe o indiscreţie, pentru că în carte apare şi în postùri pe care un om nu vrea neapărat să le vadă publice.

Aţi fost un discipol bun?

Gabriel îmi reproşa mereu: „Cum reuşeşti să nu fii complet disponibil?“. Fiindcă aveam uneori reacţii de învăţăcel nărăvaş; sunt mai bombănitor, am gură rea, spirit de contradicţie. Gabriel era aproape întristat, dacă nu direct ofensat de faptul că am în faţă un asemenea maestru şi, în loc să ascult fără să crâcnesc, mă tot joc de-a spiritul critic. Am fost chiar în stare, obsedat de temele mele soteriologice, să spun, după un seminar despre Hegel: „Nici cu Hegel n-am ce face! Nu m-ajută“. A fost o nenorocire, o prăbuşire totală. Paradoxul este că, după ce-a murit Noica, am simţit că lecţia lui rodeşte mult mai mult în mine. Am uneori sentimentul că, pe măsură ce trece timpul, eu mă „noicizez“, în vreme ce Gabriel, care era un discipol foarte serios, s-a emancipat, a devenit mai independent, mai liber.

Interpretarea lui Noica la „Fenomenologia spiritului“ e ca o poveste.

Asta a vrut să fie, fiind vorba de una din cele mai grele cărţi din istoria filosofiei. Obişnuia să spună: „Trebuie să reuşeşti să faci ideile să umble pe stradă“. Să adăugăm şi înzestrarea lui literară, era un excelent scriitor. Şi i se părea că orice idee poate fi povestită. Mie mi-a rămas această metodă. […]

Dar ce credeţi c-a-nvăţat Noica de la dumneavoastră?

„A învăţat“ e mult spus, dar am avut, uneori, poate, un rol de gâze provocatoare. Îl stimulam, îl obligam să se desfăşoare lămuritor, să se reformuleze la nivelul nostru, să vină cu argumente şi strategii suplimentare. Cred că întâlnirile de la Păltiniş au reuşit să creeze un fel de comunitate în care fiecare din participanţi era, în moduri şi măsuri diferite, potenţat. […]

Ne puteţi descrie climatul cultural al anilor respectivi? Ce acces avea un student la cărţi, fie că erau de filosofie sau de literatură? ANDREI PLESU - INTERVIU

La Filosofie, era inevitabil o atmosferă ideologică mai contrângătoare decât la alte facultăţi. La facultăţile de ştiinţe aplicate era vorba de domenii neideologice, însă la cele umaniste componenta ideologică atârna greu. La Filosofie sau la Drept era greu să intri dacă n-aveai un background convenabil  Asta nu înseamnă că nu au fost şi acolo profesori remarcabili care au reuşit să facă un fel de slalom mai mult sau mai puţin abil printre obstacolele ideologice. Accesul la cărţile mari era, uneori, posibil. În plan literar şi eseistic, „Biblioteca pentru Toţi“ pe care a reînfiinţat-o Mihai Şora era accesibilă oricui. Sigur, erau cărţi încă netraduse – n-aveai încă acces la Immanuel Kant, Friedrich Schelling, Fichte sau Platon –, dar până la urmă toţi au fost traduşi. Erau şi cărţi interzise pe care trebuia să le obţii pe sub mână. Erau şi autori interzişi până la un anumit moment: nu circula în România Cioran, pentru că era prea pesimist, ba chiar, în perioada proletcultistă, nu circulau Blaga, Iorga etc. […]

Noica îi considera pe disidenţi „victime ale unei iluzii“ şi credea că dialogul cu oamenii politici e un nonsens. Ce credeţi c-ar fi zis dac-ar mai fi trăit un an şi ar fi văzut oamenii în stradă, la Revoluţie?

Înainte de ’89, nimeni nu credea că se termină cu comunismul. Eram pregătiţi să trăim şi să murim în acest sistem. Noica, în orice caz, era sigur că nu se poate face nimic. Ne spunea mereu că politica e meteorologie, că n-ai ce să faci dacă plouă. A ieşi împotriva tancurilor sovietice sau împotriva Securităţii e un fel de a rata, iar singura variantă cinstită de supravieţuire şi chiar de distanţare faţă de regim e să faci cultură. […]

Gabriel Liiceanu:„Noica îţi spunea că fericirea e la îndemâna oricui“ 128766.humanitas1

La 30 de ani de la apariţia „Jurnalului de la Păltiniş“, Gabriel Liiceanu, autorul cărţii, este un om şi un autor mulţumit. În aceste trei decade, s-a transformat dintr-un simplu „iubitor de înţelepciune“ în personalitate publică. Este directorul celei mai mari edituri din ţară, a scris numeroase cărţi extrem de bine primite, a avut emisiuni la televizor, a fost aprobat sau terfelit pentru convingerile sale politice. Scump la vedere, Liiceanu a acceptat, în final, o scurtă discuţie, fie şi numai în scris, despre ce a însemnat pentru el episodul „Şcolii de la Păltiniş“. Din spatele acestor rânduri, scrise cu bine-cunoscuta seriozitate a autorului, reiese, pe lângă amintiri, mulţumiri şi satisfacţii personale, ceva esenţial: un om fericit. Este o pledoarie pentru cum ceva aparent atât de abstract (ce mai înseamnă filozofia astăzi?), deloc cuplat la hopurile şi la viteza de funcţionare a vieţii de zi cu zi, îţi poate schimba definitiv destinul. Iar această întâlnire magică a avut trei componente: un loc, Păltinişul, orizontul de aşteptări al unui tânăr bulversat şi, desigur, un personaj care, simultan, îţi arată drumul şi te şi aşteaptă la capătul său: Constantin Noica.

„Weekend Adevărul“: Cât din intenţia scriitorului „Jurnalului de la Păltiniş“ a fost cea de a inspira generaţii viitoare, pentru a descoperi frumuseţea filozofiei, şi cât a fost o încercare de a reda un portret al lui Constantin Noica? MIRCEA CARTARESCU - LANSARE

Gabriel Liiceanu: Nu a fost nici una, nici alta. „Jurnalul de la Păltiniş“ a fost scris pentru că au existat – le-aş numi – ramele de timp ale Păltinişului: răstimpurile în care ne aflam, o mână de oameni, izolaţi de lume, cu Noica acolo. Intenţia mea s-a rezumat la a povesti ce se întâmpla atunci. Simţeam că în acele bucăţi de timp privilegiate se petrece cu noi ceva cu totul neobişnuit. Nu oricine are norocul să se ducă undeva şi să se întâlnească cu un personaj ieşit cu totul din comun, apt să schimbe claviatura obişnuită a vieţii. Noica umbla la alte resorturi ale fiinţei umane decât la cele la care se recurge îndeobşte când „te întâlneşti“ cu cineva. Sigur, trebuia să fii deja pregătit pentru această întâlnire, trebuia s-o fi aşteptat de mult. Trebuia să tânjeşti dintotdeauna după ea, după personajul care avea să iasă în întâmpinarea acestei aşteptări şi care, la rândul lui, te aştepta.

Şi totuşi, ce făcea Noica atât de neobişnuit?

Îţi arăta că miza vieţii este în altă parte decât acolo unde o situează în mod spontan viaţa însăşi prin simpla perindare a generaţiilor în timp. Noica îţi spunea – şi ăsta cred că era secretul lui –  că, indiferent de infernul în care ne-am afla, fericirea e la îndemâna oricui. Cu o singură condiţie: să descoperi că bunul cel mai de preţ al vieţii se află în acel loc în care se acumulaseră de-a lungul secolelor cele mai mari splendori ale umanităţii. Locul ăsta se numea cultura, iar într-un sens restrâns, filozofia. După ce te atrăgea pe tărâmul acesta, după ce te conducea la locul unde zăcea comoara, Noica te plimba printre minunile care o compuneau, întârziind, desigur, în pavilionul filozofiei. Altfel spus, te ghida în „paradisul culturii“, până în punctul în care învăţai să te mişti de unul singur prin el.

Nu era şi o formă de a uita, cel puţin pentru o vreme, de lumea din care sosiseşi? orig (1)

Păltinişul era un tărâm al lotofagilor. Vă amintiţi ce erau lotofagii în povestea aventurilor lui Ulise: „mâncători de lotus“. Mâncând din planta asta cu virtuţi de drog, lotofagii uitau de lumea din care veneau. Noica ne droga cu lotusul culturii. Era drogul evadării din teroarea Istoriei. Un drog dublu vinovat: pentru cei care păzeau graniţele Terorii, „mâncătorii de lotus“ de la Păltiniş erau transfugi; pentru judecătorii noştri din istoria actuală, era vorba de un drog vinovat pentru că ne sustrăgea de pe frontul „luptei cu Teroarea“. Cred că cei care, după ’90, au descoperit „Jurnalul“ şi s-au dus la Filozofie n-au făcut decât ce fac cei ce citesc cărţile marilor exploratori: unii dintre ei se duc să vadă cu ochii lor ţinutul descoperit.

Cum vă explicaţi succesul extraordinar al cărţii? Sau, mai degrabă, cum vă explicaţi atracţia pe care oamenii au simţit-o faţă de pasaje întregi în care Noica jonglează cu un aparat conceptual destinat mai degrabă cunoscătorilor?

Jurnalul nu era atrăgător graţie acestor pasaje. Dincolo de „jonglatul cu un aparat conceptual“, oamenii care au citit „Jurnalul“ şi i-au provocat şi pe alţii să-l citească simţeau că, dincolo de pasajele acelea, se află, spuneam, un indicator care trimitea la un „tărâm fermecat“, dar unul, culmea!, la îndemâna oricui. […]

În carte, Noica vorbeşte, în nenumărate rânduri, despre conceptul de „şcoală“, pe care părea să o conceapă cu dublă valoare: de ocrotire (extragere dintr-un mediu nesănătos şi expunere la adevăratele valori umaniste) şi de educare (prin lecturi, discuţii, provocări). Câtă relevanţă credeţi că mai are astăzi un astfel de model?

În disciplinele umaniste, nimic nu se poate face în afara construirii unei lumi bazate pe afinităţi spirituale şi care are în centrul ei pe cineva capabil să te înveţe supunerea în vederea marii eliberări finale. Orice scenariu educativ autentic este unul al educării în spaţiul libertăţii. Cel care se supune o vreme pentru a putea primi, o face în vederea momentului în care va sta pe picioarele sale. Ceea ce în filozofie – şi în genere în viaţă – înseamnă: a gândi pe cont propriu, a gândi cu mintea ta, după ce ai asimilat oferta de gândire a generaţiilor precedente. „Cultură“ înseamnă asimilarea acestei oferte. Dar cum oferta asta e uriaşă, trebuie să existe cineva care să te ghideze printre tarabele culturii. […]

„Întâmplarea că mă aflu în spatele «Jurnalului» este cea mai frumoasă din viaţa mea“

liiceanu-paltinis-30-2

Advertisements

QUANDO IL MARE…/ CAND MAREA…DE MIHAI EMINESCU

by Claudia Nitescu
onda

 

by Claudia Nitescu

Quando s’inquieta il mare, dalle onde spinto
Scuotendo la criniera di schiuma e vento,
Quando le nubi distendono il giorno del mondo ansante,
Quando rintronano i tuoni.

Allora di tra vento, nubi e onde
S’intesse lieve un raggio dorato,
Per piombare poi nel profondo infinito
Contro flutti e correnti del mare.

Cosa cerca il raggio che varca il confine azzurro,
Il raggio di una fulgida stella che corre nei cieli,
Cosa cerca nella notte d’oblio
Fluendo nel profondo del mar’?

Nel abisso rorido del mar’ burrascoso,
Nel suo mondo assorto e amareggiato,
Brilla una gemma, è la stella trasformata,
In perla.

E’ l’amante della stella che pallida migra
Il suo raggio tra le nubi di neve,
E’ l’amante dalle stelle caduto, che freddo
Moriva nel mar’.

cand-marea-desen-fluorescent-inspirat-din-poezia-lui-mihai-eminescu

CÂND MAREA…

Când marea turbeaza de valuri împinsa

si-si scutura coama de spume si vânt,

Cînd nori-alung ziua din lumea cea plâns 313c211d 9;,

Când tunete cânt,

Atunci printre nouri, prin vânt si prin unde

O raza de aur se toarce usor

si-n fundul salbatec al marei patrunde

Prin vânt si prin nor.

Ce cauta raza din ceruri venita,

Din galbena steaua ce-alearga prin cer,

Ce cauta-n mare, în noaptea-i cemita

Und’ razele pier?

În fundul cel umed al marei turbate,

În lumea-i noptoasa, în sânu-i de-amar,

Luceste o steaua în piatra schimbata,

În margaritar.

E-amantul a stelei ce palida trece

si-arunca prin nori a ei raza de nea,

E-amantul cazut dintre stele, ce rece

În mare murea.

[1869]

images

MI RESTA UN SOL DESIO/ MAI AM UN SINGUR DOR, DE MIHAI EMINESCU

622111xgi1w5uxlyHo cercando di modellare ancora i versi tradotti di Geo Vasile*, ho sostituito a volte parole o frasi, avendo cura di non cambiare i significati e le profonde ragioni artistiche dell’originale.

Mi resta un sol desio:
Nel calmo imbrunir
Morir col vostro oblio
All’orlo del mare;
Mi sia il sonno lieve,
Il bosco fratello,
Sulle distese acque
Mi sia il ciel sereno.
Bandiere non voglio
Né feretro fiero
Bensì un verde letto 
Di teneri rami.

E  dietro a me nessuno
Mi pianga al capo,
Dia voce sol l’autunno
Al tardo fogliame.
Per sempre irrequieti
I ruscelli zampillanti,
Il plenilunio sfiori
Le cime d’abeti.
Pervada il sonaglio
Il vento che annotta,
Su me il tiglio santo
Si spogli la fronda.

Poiché d’allor innanzi
Rammingo non andrò,
M’inneveranno blandi,
Ricordi di un passato.
Esperi che emergon
Da ombre d’abeti
Essendomi amici
Ancor sorrideran.
Va gemer di tormenti,
Del mare il cupo canto…
Io mi ritirerò
In solitudine.

Geo Vasile (n. 21 iunie 1942București) è un italianista, traduttore romeno e critico letterario.

2 IL MARE DI PRIAMO

Mai am un singur dor:
În linistea serii
Sa ma lasati sa mor
La marginea marii;
Sa-mi fie somnul lin
Si codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Sa am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiti un pat
Din tinere ramuri.

Si nime-n urma mea
Nu-mi plânga la crestet,
Doar toamna glas sa dea
Frunzisului vested.
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Patrunza talanga
Al serii rece vânt,
Deasupra-mi teiul sfânt
Sa-si scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce rasar
Din umbra de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O sa-mi zâmbeasca iar.
Va geme de patemi
Al marii aspru cânt…
Ci eu voi fi pamânt
În singuratate-mi.

585704vohzfiasuy-1

IL LAGO/LACUL de Mihai Eminescu

nccgfp

estrelaHo cercando di modellare ancora i versi tradotti di Geo Vasile*, ho sostituito a volte parole o frasi, avendo cura di non cambiare i significati e le profonde ragioni artistiche dell’originale.

L’azzurro dei boschi, il lago,

Di ninfee si inarca:

Trasalendo in bianche cerchie

Esso scuote una barca.

 

Io gli passo lungo il ciglio,

Quasi sento, quasi attendo

Che lei spunti tra le canne

E mi cada lieve al petto;

 

Saltiam nella barchetta,

Dalla voce d’ acque ebbri

Che mi scivoli il timone

E mi sfuggano i remi.

400x200fiume

Veleggiamo affascinati

Col lume di blanda luna –

Fra le canne il vento frusci,

L’ondeggiante acqua suoni!

 

Ma non viene….Solitario

Soffro invano e rimpiango

Presso il nostro lago azzurro,

Di ninfee pure fitto.

Geo Vasile (n. 21 iunie 1942București) è un italianista, traduttore romeno e critico letterario.

kuor

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă,
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Si eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii sã răsară
Si sã-mi cadă lin pe piept;

Sã sărim în luntrea mică,
Ingânaţi de glas de ape,
Si sã scap din mână cârma
Si lopeţile sã-mi scape;

Sã plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foşnească,
Undoioasa apă sune!

Dar nu vine… Singuratic
In zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Incărcat cu flori de nufăr.

 

w7bedf

 

 

MINIMA MORALIA: LA COMPETENZA MORALE/COMPETENTA MORALA, ANDREI PLESU

minima-moralia-2013 (1)

Traduzione Claudia Nitescu

Si ringrazia sentitamente il dottor Renato Bruno (editor freelance) per la revisione della traduzione italiana.

“Gli esseri umani spesso sono più modesti di quanto sembri. A volte, l’orgoglio ha la leggerezza che gli permette di dichiarare, senza soggezione, la loro incompetenza, perfino in campi dove non è proprio lusinghiero risultare incompetenti. Da segno di onestà intellettuale, per esempio, l’ammissione che in tale ambito non è il caso di pronunciarsi, che non si padroneggia la matematica, l’arte moderna, la linguistica strutturale e ogni altra disciplina, per lo più sibillica, è diventato titolo di distinzione personale.

Numerosi ci sono i critici letterari che sembrano quasi compiaciuti di proclamare che la filosofia non è faccenda loro, così come ci sono metafisici fieri del loro non frequentare le arti. D’altronde, noi tutti accettiamo nella retorica quotidiana della conversazione, che alcune questioni ci restino inaccessibili. Entro certi limiti, siamo addirittura disposti a riconoscere, nei rari momenti di ripensamento, che, in fin dei conti, ci sono anche uomini più intelligenti di noi, o, semplicemente, più preparati. In altre parole, tutti sappiamo, qualche volta, ammirare gli altri e fissarli con gli occhi, anche dal basso verso l’alto, e proiettarli sulla volta esaltante dei nostri ideali puri. Soffriamo nel riconoscere che ci venga detto, se necessario, che non siamo parecchio diligenti, né alquanto abili, nemmeno piuttosto informati, né abbastanza bravi.

Quello che non tolleriamo, invece, è dire, ma soprattutto che ci venga detto, che siamo moralmente instabili, che siamo corrotti, eticamente disonesti. Un comune personaggio “caragialesco”*è pronto di continuo ad attribuirsi tutti i difetti, a condizione che gli venga riconosciuto, unanimemente, almeno una qualità: la moralità. Ciò non significa che in tutti gli episodi della vita, ci consideriamo irreprensibili, che non ci conosciamo le cadute, le infamie, la nostra intrinseca miseria. Riteniamo, però, che qualunque cosa abbiamo fatto e stiamo facendo, la nostra sostanza vitale resta positiva, inalterata. La colpa etica è interpretata in termini di un tollerabile errore umano diverso dalla nostra vera natura, che è, malgré tout, degno d’onore.

In breve, la coscienza individuale non ha alcun dubbio sull’autorità morale. La capacità di distinguere tra bene e male, tra vizio e virtù, giustizia e ingiustizia, pare che sia alla portata di tutti. In materia di etica, funzioniamo costantemente per via di un’indistruttibile auto-compiacenza. Viviamo nell’inflazione barocca della competenza morale, in un mondo in cui il disordine principale rischia di essere il fatto che tutti i suoi membri si sentano moralmente in ordine oppure che tutti considerino il proprio disordine come trascurabile. L’enfer c’est les autres – tutti ce lo concediamo! Quindi, le paradis c’est nous-memes.

La fiducia di ciascuno nella propria autorità morale non esprime affatto la fiducia in un’incorruttibile seme del bene, esistente – al di là degli incidenti del nostro destino – nell’intimo di ogni esemplare umano. In questo caso, la si ammetterebbe , nel nome di un’antropologia ottimista, per la quale “il peccato originale” ha compromesso l’armonia funzionale del carattere umano, senza infettarne, però, la nobiltà essenziale. Ma l’abuso di autorità, che ha come risultato l’abuso della competenza morale, vale ancora meno: è solo il sentimento diffuso della propria ragione, delle infinite giustificazioni che proprio i nostri atti colpevoli, attraverso una raffinata e cieca casistica, possono acquisire. Attribuirsi competenza etica è un gesto tipico dell’ottusità spirituale: è l’inizio della deriva etica.

Nell’immediata quotidianità, essa si manifesta in due forme specifiche: la tendenza a giudicare perentoriamente il mondo e gli uomini, e la predilezione irreprensibile nel dare consigli, invocando, come argomento, la propria qualità morale insieme ad una presuntuosa “esperienza di vita.” Non è ancora l’ora di discutere i termini che illustrano il problema della giustizia morale e del chiedere consigli. Per ora, c’è il rischio che finiscano in pura vanità etica. Ad ogni modo, sia il processo morale che il consigliarsi sono inferiori, per loro natura, all’atto etico. Essi sono praticati, di solito, proprio come sostituto dell’atto, come sua elusione, come modalità per rifiutarsi di prestare aiuto al prossimo, mimando – attraverso discorso – l’aiuto stesso. La giustizia etica è una forma di disimpegno, così come consigliare – naturalmente sempre “bene” – è un aspetto dell’altezzosità. Tutte due oscillano tra rigorismo mediocre ed ipocrisia superba e crea – sul piano etico – una sterilità mortale.

Ma esiste una competenza etica reale? Se sì, allora chi la rappresenta? Lo specialista in problemi di storia e teoria dell’etica, è, forse, una competenza in materia? La risposta è immediata ed elementare: non si diventa un’autorità morale solo perché si legge Aristotel, Spinoza e Kant. L’erudizione etica – non raddoppiata dalla vocazione etica – è tra le più ridicole forme di erudizione: poiché in nessun ambito, la semplice conoscenza teorica è più inoperante, più inconsistente, più colpevole. […]

La competenza morale non si acquisisce con la lettura e l’ermeneutica storica. Essa non si presta alla severa sistematicità della scienza. Lasciando aperta la disputa socratica, circa la “possibilità di insegnare le virtù”, cercheremo rifugio, per ora, nella pace disciplinata dei concetti aristotelici, per dire che, l’atto morale non può essere l’oggetto di una perfetta conoscenza, giacché non è necessario e non sempre si verifica allo stesso modo. […]

Gli atti morali racchiudono una serie di sfumature, di varietà, di relatività, la cui ricchezza non può essere accatastata tecnicamente. L’etica stessa è una “scienza” alquanto paradossale, un misto insolito di contingenza e universalità, che mira piuttosto alla saggezza ( phrònesis) che alla cosiddetta scienza. Nell’etica non si può geometrizzare. Il suo discorso esita voluttuosamente tra la febbre inclemente della vita e lo sforzo reggente della coscienza, tra l’imprevedibile e l’ordine, tra imperativo immediato dell’atto e la mediazione tollerante del suo riverbero. L’etica ci mette, continuamente, davanti al complicato connubio della legge con la “nonlegiferazio”. Il suo movimento unisce in una sola traiettoria, lo spirito critico con il perdono, la fredda sentenza dell’assoluto con una brezza universale di tolleranza. Più di ogni altra materia, l’etica dipende dal mistero del destino: nel suo perimetro, la sorpresa, il capovolgimento di situazione, il franare inatteso dell’evidenza e la vitoria perpetua dell’imprevisto, sono fenomeni costanti. Nulla ci estranea di più dal senso comune che l’etica. L’etica inizia là dove il senso comune entra in crisi, constatando che nessuna delle sue regole, sussurrate meccanicamente nel nome della sua illusoria competenza morale, sia più valida. […]

Incompatibile sia con l’abilità etica dello “specialista” accademico sia con la placidità didattica del senso comune, la competenza morale è, in un certo senso, incompatibile anche con l’esistenza illibata dell’uomo irreprensibile. Non diremo che l’uomo irreprensibile( l’uomo etico, il santo, l’asceta o come lo si voglia chiamare), è, sul piano etico, incompetente, ma diremo che, ciò che egli considera di sua competenza è, secondo l’etica, irrilevante. L’uomo irreprensibile, per quanto autentico sia, si trova aldilà dell’eticità, in uno spazio in cui la deliberazione etica è conclusa. La staticità della sua silhouette, la sua eterea presenza, fanno di questo rarissimo eroe un imponente exemplum, ma comunemente poco usato come punto di riferimento efficace. L’asceta è un simbolo del traguardo. Il cosiddetto viaggio resta dietro di sé, come un veicolo abbandonato dopo il raggiungimento dell’obbiettivo. Invece l’etica è una strategia del veicolo. Dall’angolo più appartato del tragitto, essa cessa di essere un problema e diventa la sostanza spontanea della vita, la sua espressione naturale, reale. E’ assurdo discutere la morale degli angeli. La natura angelica è meta-etica. Essa non guarda verso la sfera dell’etica, se non con il candore stupito, con cui la neve guarderebbe il fuoco. E’ molto importante a capire come ai confini dell’assoluto, la morale sia un paese esotico. Ed è in questo esotismo fiabesco che si colloca la rassegna morale, da noi qui illustrata.”

*I.L.Caragiale (1852-1912) è stato un drammaturgo e scrittore romeno. Le sue opere teatrali hanno un’impostazione piuttosto classica e sono basate su un’attenta osservazione dei fenomeni sociali a lui contemporanei, spesso accompagnata da una certa dose di ironia, che prende come bersaglio la borghesia al potere in Romania. Satira politica.

Andrei Plesu (Bucarest, Romania, 1948) è uno scrittore e saggista romeno, storico dell’arte e un distinto stilista della lingua romena. E’ stato ministro della Cultura subito dopo la Rivoluzione romena del 1989 (dal 28 dicembre 1989 al 16 ottobre 1991) e ministro degli Affari Esteri (dal 29 dicembre 1997 al 22 dicembre 1999). Un itinerario di prim’ordine ne caratterizza il profilo culturale, segnato da importanti incontri e prestigiosi incarichi membro del Consiglio Nazionale per la Ricerca degli Archivi della polizia politica «Securitate» (2000-2004) e consigliere presidenziale per le Relazioni internazionali (2004-2005).
Diplomato presso il Liceo “Spiru Haret”(Bucarest), laureato in Storia e teoria dell’arte, dottore di ricerca in Storia dell’arte (la sua tesi: “Un’analisi del sentimento della natura nella cultura europea”, Università di Bucarest), ricercatore presso l’Istituto per la Storia dell’arte, Andrei Pleşu partecipa insieme a Gabriel Liiceanu – scrittore e fiolosofo romeno contemporaneo – ai seminari privati tenuti a Păltiniş da Constantin Noica – figura di primo piano del paesaggio filosofico romeno del Novecento, dissidente e indiscusso maestro di una generazione di intellettuali. I volumi, gli studi e le cronache pubblicate da Pleşu sulla stampa dell’epoca, ascrivibili dapprima all’ambito della storia e della teoria dell’arte, si aprono successivamente ad altre tematiche come la morale e l’antropologia culturale, proponendo questo autore, per l’acuità della riflessione e l’eleganza dello stile, come uno dei più affascinanti saggisti romeni.

Docente universitario (1980-1982) presso l’Accademia di Belle Arti, Bucarest (corsi di storia e critica dell’arte moderna romena) e professore universitario di filosofia delle religioni presso la Facoltà di Filosofia, Università di Bucarest (1991 – 1997), Andrei Plesu fonda la rivista culturale «Dilema» – attualmente ridenominata «Dilema veche», di cui è tuttora direttore – e l’Istituto di Studi Avanzati «New Europe College» (1994).
Nella sua qualità di scrittore, Andrei Pleşu registra in Romania un grande successo di critica e di pubblico, specie con i volumi Minima moralia (1988, identico titolo della celeberrima opera di T.W. Adorno), Jurnalul de la Tescani / Il diario di Tescani (1993) e Despre îngeri / Sugli angeli (2003). Il contrasto formale tra una problematica impegnativa (morale, teologica, esistenziale) e un approccio lineare e diretto, spesso ludico e ironico, caratterizza in modo qualificante il suo stile.
Andrei Pleşu ha ottenuto numerosi premi e riconoscimenti: Commandeur des Arts et des Lettres, Parigi, Francia (1990); Premio dell’Accademia delle Scienze di Berlino, Germania (1996); Membro del World Academy of Art and Science (1997); Membro dell’Académie Internationale de Philosophie de l’Art, Ginevra, Svizzera (1999); Ordre national de la Légion d’Honneur della Francia (1999: a marzo, nel grado di Commandeur e, a dicembre, nel grado di Grand Officier). Le sue opere sono state tradotte in diverse lingue (francese, tedesco, inglese, svedese, ungherese, slovacco), ma non ancora in italiano.

BIBLIOGRAFIA delle opere di Andrei Pleşu

Călătorie în lumea formelor (eseuri de istorie şi teorie a artei), Meridiane, Bucureşti 1974 – Viaggio nel mondo delle forme (saggi di storia e teoria dell’arte);
Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii in cultura europeană, Univers, Bucureşti 1980 – Pittoresco e malinconia. Un’analisi del sentimento della natura nella cultura europea;
Francesco Guardi, Meridiane, Bucureşti 1981;
Ochiul şi lucrurile (eseuri), Meridiane, Bucureşti 1986 – L’occhio e le cose (saggi);
Minima moralia (elemente pentru o etică a intervalului), Cartea românească, Bucureşti 1988, reeditări ulterioare (Humanitas, Bucureşti) – Minima moralia (elementi per un’etica dell’intervallo);
Dialoguri de seară, Harisma, Bucureşti 1991 – Dialoghi serali;
Jurnalul de la Tescani, Humanitas, Bucureşti 1993 – Il diario di Tescani;
Limba păsărilor, Humanitas, Bucureşti 1994 – Il linguaggio degli uccelli;
Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Humanitas, Bucureşti 1996 – Volti e maschere della transizione;
Transformări, inerţii, dezordini. 22 de luni după 22 decembrie 1989 (coautori Petre Roman, Elena Ştefoi), Polirom, Iaşi 2002 – Cambiamenti, inerzie, disordini. 22 mesi dopo il 22 dicembre 1989;
Despre îngeri, Humanitas, Bucureşti 2003 – Sugli angeli;
Obscenitatea publică, Humanitas, Bucureşti 2004 – L’oscenità pubblica;
Comédii la porţile Orientului, Humanitas, Bucureşti 2005 – Commedie alle porte dell’Oriente;
Toleranţa şi intolerabilul. Criza unui concept (în colaborare), Revista „Cuvântul” şi LiterNet, e-book, 2005 – La tolleranza e l’intollerabile;
La crisi di un concetto;
Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Humanitas, Bucureşti 2006 – Sulla gioia a Est e a Ovest e altri saggi;
Sensuri metafizice ale crucii (în colaborare), Humanitas, Bucureşti 2007 – Significati metafisici della croce (in collaborazione);
Note, stări, zile (1968-2009), Editura Humanitas, Bucureşti 2010 – Note, stati, giorni;
Despre frumuseţea uitată a vieţii, Humanitas, Bucureşti 2011 – Sulla bellezza dimenticata della vita;
Parabolele lui Isus, Humanitas, Bucureşti 2012 – Le parabole di Gesù;
Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete Humanitas, Bucureşti 2012 – Faccia a faccia. Incontri e ritratti.

1240201_506583176093290_1917034036_n

 

Din “Minima Moralia” de Andrei Plesu

“Oamenii sînt, adesea, mai modeşti decît par. Orgoliul are, uneori, subtilitatea de a le îngădui să‑şi declare, fără sfială, incompetenţa, pînă şi în teritorii în care nu e tocmai măgulitor să fii incompetent. A devenit, de pildă, un titlu de distincţie interioară, un semn de onestitate intelectuală să poţi admite că în cutare domeniu nu e cazul să te pronunţi, că nu pricepi matematică, artă modernă, lingvistică structurală sau orice altă disciplină, mai mult sau mai puţin sibilinică.

Există nenumăraţi critici literari care par aproape mulţumiţi să proclame că filozofia nu e treaba lor, după cum există metafizicieni care se mîndresc de a nu frecventa artele. Toţi acceptăm de altfel, în retorica zilnică a conversaţiei, că unele lucruri ne rămîn inaccesibile. La limită, sîntem chiar dispuşi să recunoaştem, în rare momente ale uitării de sine, că, în definitiv, există şi oameni mai inteligenţi decît noi sau, în orice caz, mai învăţaţi decît noi. Cu alte cuvinte, toţi ştim, din cînd în cînd, să admirăm, să privim către un altul de jos în sus, proiectîndu‑l pe cerul exaltant al propriilor noastre, neatinse, idealuri. Suportăm să spunem şi, la rigoare, să ni se spună că nu sîntem destul de harnici, destul de iscusiţi, destul de ştiutori, destul de îndemînatici.

Ceea ce nu putem tolera e să spunem şi, mai cu seamă, să ni se spună că sîntem moralmente precari, că sîntem corupţi, necinstiţi, discutabili din unghi etic. Un caragialesc personaj lăuntric e gata neîncetat să‑şi atribuie toate defectele, cu condiţia să i se recunoască în unanimitate măcar o calitate: ţinuta morală. Aceasta nu înseamnă că ne socotim, în toate episoadele vieţii noastre, ireproşabili, că nu ne cunoaştem căderile, turpitudinile, mizeria interioară. Socotim însă că, orice am face şi orice am fi făcut, substanţa noastră fundamentală rămîne pozitivă, inalterabilă. Culpa etică e expediată în termenii unei tolerabile greşeli omeneşti, distincte de natura noastră adevărată care e, malgré tout, onorabilă.

Pe scurt, singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi‑o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemîna tuturor. În materie de etică, funcţionăm constant printr‑o nedemolabilă auto‑complezenţă. Trăim într‑o inflaţie barocă a competenţei morale, într‑o lume a cărei principală dezordine riscă să fie faptul că toţi membrii ei se simt moralmente în ordine sau că toţi resimt dezordinea proprie drept neglijabilă. L’enfer c’est les autres — părem a concede cu toţii. Prin urmare, le paradis c’est nous‑mêmes.

Încrederea fiecăruia în propria autoritate morală nu exprimă nici măcar încrederea într‑o incoruptibilă sămînţă de bine existentă — dincolo de accidentele destinului individual — în adîncul oricărui exemplar uman. În acest caz, ea ar fi acceptabilă în numele unei antropologii optimiste, pentru care „păcatul originar“ a putut compromite armonia funcţională a firii omeneşti, fără a infecta totuşi nobleţea ei esenţială. Dar abuzul de autoritate care are drept rezultat abuzul competenţei morale e mult mai puţin decît atît: e sentimentul difuz al propriei îndreptăţiri, al infinitelor justificări pe care chiar actele noastre vinovate le pot căpăta, printr‑o rafinată şi oarbă cazuistică. Asumarea competenţei etice e un gest tipic al obtuzităţii spirituale: e începutul derivei etice.

În imediatul cotidian, ea are două forme specifice de manifestare: tendinţa de a judeca tranşant lumea şi oamenii şi aplecarea irepresibilă de a da sfaturi, invocînd, drept argument, propria calitate morală, laolaltă cu o prezumţioasă „experienţă de viaţă“. Nu e încă momentul să discutăm termenii în care se pun, în mod corect, problema judecăţii morale şi aceea a sfătuirii. Deocamdată, reţinem pericolul ca ele să cadă în pură vanitate etică. Oricum, şi judecata şi sfatul sînt, prin natura lor, inferioare actului etic. Ele sînt practicate, de regulă, tocmai ca substitut al actului, ca eludare a lui, ca modalităţi de a refuza să‑ţi ajuţi semenii, mimînd — prin discurs — ajutorul însuşi. Judecata etică e o specie a dezimplicării, după cum sfatul — fireşte întotdeauna „bun“ — e o specie a suficienţei. Amîndouă pendulează între rigorism fad şi ipocrizie infatuată şi instituie — în plan etic — o mortală sterilitate.

Există totuşi competenţă etică reală? şi dacă da, cine o intruchipeaza? Este, de pildă,specialistul in probleme de istorie şi teorie a eticii o competenţă in materie? Răspunsul e elementar şi prompt: nu devii o autoritate morală intrucat i-ai citit pe Aristotel, pe Spinoza sau pe Kant. Erudiţia etică — nedublată de vocaţie etică — e una din cele mai ridicole forme de erudiţie: căci in nici un domeniu simpla ştiinţă de carte nu e mai inoperantă, mai inconsistentă, mai vinovată. […]

Competenţa morală nu se dobandeşte prin lectură şi prin hermeneutică istorică. Ea nu se pretează la sistematica severă a ştiinţei. Lăsand deschisă disputa socratică din jurul posibilităţii de „a invăţa virtutea“, ne vom refugia, deocamdată, in pacea disciplinată a conceptelor aristotelice pentru a spune că fapta morală nu poate fi obiectul unei cunoaşteri exacte, intrucat ea nu e necesară, nu are loc mereu in acelaşi fel. […]

Faptele morale circumscriu un domeniu al nuanţei, al varietăţii, al relativităţii, a cărui bogăţie nu poate fi cadastrată inginereşte. Etica insăşi e o „ştiinţă“ oarecum paradoxală, un amestec neobişnuit de contingenţă şi universalitate, vizand mai curand inţelepciunea (phronesis) decat ştiinţa propriuzisă. In etică nu se poate geometriza. Discursul ei ezită ameţitor intre febra aspră a vieţii şi efortul ordonator al conştiinţei, intre imprevizibil şi ordine, intre nemijlocirea imperativă a actului şi medierea răbdătoare a reflectării sale. Etica ne confruntă neancetat cu un complicat amestec al legii cu nelegiferabilul. Mişcarea ei uneşte intr-o singură traiectorie spiritul critic cu iertarea, sentinţa rece a absolutului cu o universală adiere de toleranţă. Mai mult decat orice alt domeniu, etica stă sub misterul destinului: in perimetrul ei, surpriza, răsturnările de situaţie, surparea neaşteptată a evidenţelor şi victoria perpetuă a improbabilului sunt fenomene constante. Nimic nu e mai străin de simţul comun decat etica. Etica incepe acolo unde simţul comun intră in criză, constatand că nici una din regulile pe care le ingană mecanic in numele iluzoriei sale competenţe morale nu mai este valabilă. […]

Incompatibilă cu priceperea etică a „specialistului“ academic şi cu placiditatea didactică a simţului comun, competenţa morală e, intr-un anume sens, incompatibilă şi cu existenţa neprihănită a omului ireproşabil. Nu vom spune că omul ireproşabil (eroul etic, sfantul, ascetul sau cum vrem să-i spunem) e, in plan etic, incompetent, dar vom spune că ceea ce se poate numi „competenţa“ sa e irelevantă etic. Omul ireproşabil, in măsura in care există, e dincolo de etic, intr–un spaţiu in care deliberarea etică e incheiată. Statica siluetei sale, imacularea prezenţei sale fac din acest erou rarisim un impozant exemplum, dar mai puţin un reper -eficace. Ascetul e un simbol al capătului de drum. Drumul propriu-zis rămane in urma sa, ca un vehicul abandonat după atingerea ţintei. Or, etica e o strategie a vehiculului. Din unghiul capătului de drum, ea incetează să mai fie o problemă, devenind substanţa spontană a vieţii, expresia ei firească, nereflectată. E absurd să vorbeşti despre o morală a ingerilor. Natura angelică e metaetică. Ea nu poate privi sfera eticului decat cu uimita candoare cu care zăpada ar privi focul. E foarte important să inţelegem că, de la inălţimea absolutului, morala e un ţinut exotic. In acest exotism feeric se situează dezbaterea morală pe care o avem in vedere.

Intervista ad Andrei Plesu, in lingua romena:

 

 

 

 

UN TEMPO GLI ALBERI AVEVANO OCCHI/ CÂNDEVA ARBORII AVEAU OCHI, ANA BLANDIANA

1922415_597546726996934_856888406_n
“La poesia è ciò che mi ha dato, come un sesto senso, la sensazione della presenza dell’altro nel mondo circostante. l’altro mi guarda dalle pietre, dalle piante, dagli animali, dalle nuvole, un altro che solo nei momenti di grande stanchezza si chiama nessuno.”

Ana Blandiana

260007_232486926778290_100000509523268_1037297_4740882_n

Un tempo gli alberi avevano occhi,
posso giurarlo,
so di certo
che vedevo quando ero albero,
ricordo che mi stupivano
le strane ali degli uccelli
che mi sfrecciavano davanti,
ma se gli uccelli sospettassero
i miei occhi,
questo non lo ricordo più.
Invano ora cerco gli occhi degli alberi.
Forse non li vedo
perché albero non sono più,
o forse sono scivolati lungo le radici
nella terra,
o forse,
chissà,
solo a me m’era parso
e gli alberi sono ciechi da sempre…
Ma allora perché
quando mi avvicino
sento che
mi seguono con gli sguardi,
in un modo che conosco,
perché, quando stormiscono e occhieggiano
con le loro mille palpebre,
ho voglia di gridare –
Cosa avete visto?…

(da Ottobre, Novembre, Dicembre, 1972)

DSCI2134 - Kopie

CÂNDEVA ARBORII AVEAU OCHI
Cândva arborii aveau ochi,
Pot să jur,
Ştiu sigur
Că vedeam când eram arbore,
Îmi amintesc că mă mirau
Ciudatele aripi ale păsărilor
Care-mi treceau pe dinainte,
Dar dacă păsările bănuiau
Ochii mei,
Asta nu îmi mai aduc aminte.
Caut zadarnic ochii arborilor acum.
Poate nu-i văd
Pentru că arbore nu mai sunt,
Sau poate-au coborât pe rădăcini
În pământ,
Sau poate,
Cine ştie,
Mi s-a părut numai mie
Şi arborii sunt orbi dintru-nceput…
Dar atunci de ce
Când trec de ei aproape
Simt cum
Mă urmăresc cu privirile,
Într-un fel cunoscut,
De ce, când foşnesc şi clipesc
Din miile lor de pleoape,
Îmi vine să strig –
Ce-aţi văzut?…

Klimt-008841.jpg_4

LA GUERRA DELLE PAROLE/ RAZBOIUL CUVINTELOR, NICHITA STANESCU

giulgiuInsegnavo alle mie parole ad amare,
mostravo loro il cuore
e non desistevo finché le loro sillabe
non cominciavano a battere.

Mostravo loro gli alberi
e quelle che non volevano stormire
le impiccavo senza pietà, ai rami.
Alla fine, le parole
hanno dovuto somigliare a me
e al mondo.

Poi
ho preso me stesso,
mi sono appoggiato alle due rive
del fiume,
per mostrar loro un ponte,
un ponte tra il corno del toro e l’erba,
tra le stelle nere della luce e la terra,
tra la tempia della donna e la tempia dell’uomo,
lasciando circolare le parole sopra di me,
come auto da corsa, come treni elettrici,
solo perché arrivassero prima a destinazione,
solo per insegnare loro come si trasporta il mondo,
da se stesso
a se stesso.

Nichita Stănescu

 

da “Il diritto al tempo”, 1965